Radu Cinamar

GEORGE ALEXANDRU NOVAC on Unsplash

Cel de-al treilea volum al seriei initiate de Radu Cinamar reprezinta mult asteptata continuare la best-seller-ul "Viitor cu cap de mort".

Misterul, stilul alert si mai ales bogatia subiectelor tratate în carte îl impun pe acest autor foarte ocultat în rândul celor mai reprezentativi scriitori ai genului. Relatarea lui biografica aduce în atentia noastra multe semne de întrebare cu privire atât la trecutul, cât si la viitorul omenirii.

În text descoperim uluitoare dezvaluiri despre Descoperirea Epocala din munti Bucegi, un grup secret de fiinte care conduc din umbra si manipuleaza viata oamenilor, dar de asemenea aflam si despre metodele cele mai potrivite pentru a contracara acest grup, perceput ca un veritabil guvern mondial secret.

Evenimentele prezentate se îmbina elegant cu fine observatii de ordin psihologic si spiritual, care de multe ori ofera solutii practice si eficiente pentru ca viata noastra sa devina mai buna.

Descrierile remarcabile ale unor realitati din trecutul îndepartat al istoriei si mai ales claritatea cu care sunt expuse anumite aspecte initiatice fac din aceasta carte o bijuterie a cunoasterii ezoterice.

{Fragment din cartea, Misterul din Egipt primul tunel, de Radu Cinamar pe care o puteti citi si pe acest blog in dreapta la sectiunea carti}.

La îndemnul lui Cezar m-am aşezat cu emoţie pe mica
platformă din interiorul cilindrului, până când capul mi-a
ajuns sub banda lată cu cristale; am văzut că aceasta putea
fi înclinată prin intermediul braţului care o fixa în
materialul semi-transparent al cilindrului.

Fără îndoială, acel metal avea nişte proprietăţi extraordinare, deoarece
putea fi foarte flexibil, dar şi extrem de rigid. Totul
depindea, după cum m-a informat Cezar, de forţa de
apăsare a mâinii.

— Este un metal „inteligent" şi încă suntem
departe de a-i descoperi toate misterele, a spus el.
Interacţiunea cu aura umană este însă extraordinară.
într-adevăr, deşi banda de metal cu cristale nu-mi
atingea fruntea şi nici nu mă lipisem cu spatele de cealaltă
fâşie metalică, simţeam totuşi în mod clar un fior
inexplicabil şi continuu în corp, de la picioare spre creştet.

Mi-am stăpânit însă cât am putut emoţia şi l-am rugat pe
Cezar să continue să-mi povestească.

— Am realizat destul de repede logica plasării
cristalelor şi faptul că modul de funcţionare a „maşinii"
nu era deloc complicat, odată ce te racordai la ea.
Mi-am dat seama că punctul important ţinea de forţa
de focalizare a minţii.

După ce m-am aşezat în poziţia în care te afli tu acum şi m-am cuplat la instalaţie în mod intuitiv, am rămas un timp într-o stare de com
pletă relaxare, pentru a sesiza natura activării energe
tice interioare. Atunci am realizat că specificul insta
laţiei vizează chakra de la nivelul gâtului şi am început
să simt primele impulsuri stranii de modificare a rea
lităţii înconjurătoare.

Era ca şi cum aveam tendinţa să „alunec" şi apoi să revin la conştiinţa poziţiei şi integrării mele fizice în această camera subterană. Incepuseră
să-mi apară în mod aleator imagini din copilărie, din
perioada în care mă aflam în baza din B...

Eram oarecum uimit, dar am înţeles repede că acestea erau pulsiuni reflexe
din subconştient, amplificate de starea de profundă relaxare
fizică şi mentală pe care mi-o indusesem. Totuşi, ceea ce
mi-a oferit răspunsul la menirea pe care o avea instalaţia, a
fost faptul că eu eram din nou acolo, în acele secvenţe ale
vieţii mele, şi mă vedeam şi acţionam ca şi cum aş fi fost
prezent cu trup şi suflet, până în cele mai mici detalii. Era
ca şi cum aş fi intrat brusc într-o cameră în care se juca acel
act de viaţă, complet diferit de cel pe care îl trăiam în
prezent.

Atunci când îmi manifestam voinţa, reveneam în
timpul prezent şi aveam din nou conştiinţa perfectă a
trupului meu în această cameră. Desigur, eu rămâneam
perfect conştient de identitatea şi menirea mea şi în timpul
proiecţiei temporale; ştiam prea bine despre integrarea mea
spaţio-temporală aici, dar în acelaşi timp simţeam totul în
jur şi în acea perioadă din trecut, ca şi cum o trăiam atunci
chiar eu.


Eram fascinat de ceea ce-mi spunea.

— Inseamnă că atunci ai realizat care este adevărata
utilitate a „maşinii", nu-i aşa?

— Da, mi-am dat seama că este un dispozitiv care mă
poate proiecta cu uşurinţă în timp. Instantaneu, am ştiut că
pot să am acces la un volum imens de cunoaştere adevărată
a istoriei. Desigur, am realizat imediat şi potenţialul
formidabil care ar putea să sur-vină din scrutarea viitorului.
Această latură a cunoaşterii este însă foarte sensibilă şi
poate să declanşeze mari probleme dacă nu este păstrată cu
cea mai mare discreţie.

Eu cunoşteam acel aspect, poate cel mai sensibil, pe
care Cezar mi 1-a destăinuit după venirea lui din prima
expediţie. Atunci, ca şi acum, el m-a rugat să nu dezvălui
absolut nimic despre ceea ce a văzut în viitor. Mi-a
confirmat că a făcut numeroase proiecţii în această
dimensiune, de la cele relativ apropiate la cele foarte
îndepărtate şi că destinul omenirii, mai ales în perioada
următoare de câţiva ani, va fi cu adevărat tulburător.

In particular, mi-a relatat unele dintre aspectele cele mai
importante care vor jalona evenimentele viitoare, dar a
insistat foarte mult să nu dezvălui nimic în acest sens. Pot
totuşi să remarc faptul că evenimentele dramatice se vor
combina într-un mod uluitor cu cele care vor avea o natură
atât de surprinzătoare, încât foarte mulţi oameni nu vor
putea să le facă faţă într-un mod adecvat.

Cezar mi-a precizat că interdicţia de a publica aceste aspecte are la
bază în primul rând o raţiune psihologică, deşi majoritatea
oamenilor tind să bagatelizeze problema. El mi-a spus că,
la nivelul subconştientului, fiinţa umană este profund
determinată de anumite informaţii, mai ales dacă acestea au
o natură bulversantă, ceea ce este posibil să influenţeze
liberul ei arbitru.

Alegerile oamenilor trebuie să decurgă în
mod natural, din propria lor raportare şi înţelegere a
lucrurilor, fără influenţe aşa-zis „profetice" care în unele
cazuri pot să declanşeze chiar adevărate psihoze în masă.

In plus, modul de percepţie diferă foarte mult de la o
persoană la alta; ceea ce-1 impresionează pe unul poate să
constituie subiect de batjocoră pentru altul. Cezar mi-a
precizat atunci că, din nefericire, mare parte din destinul
imediat următor al omenirii este determinat de lipsa de
unitate a oamenilor şi de o incredibilă opacitate a lor
în percepţia a ceea ce este bun, pozitiv, autentic şi valoros.

„De multe ori, această atitudine degenerează într-o prostie
fără margini, mi-a explicat el atunci. Cei care sunt în
eroare, dogmatici şi aberanţi în părerile pe care le au, luând
în derâdere multe aspecte de bun simţ sau care au o latură
profund spirituală ce ar putea transforma multe lucruri în
bine, aceia nici măcar nu admit dialogul. Intr-un fel, ei îşi
imaginează că sunt singurii, că ei sunt unicii, că doar ei pot
să facă ceva.

In realitate, nu pot face nimic din punct de
vedere practic, dar cu toate acestea au pretenţia că sunt singurii
deţinători ai adevărului. "Contrariat de această situaţie
ingrată, l-am întrebat pe Cezar: „Bine, dar atunci de ce nu
se unesc toate forţele pentru a modifica balanţa din rău spre
bine?". „Nu uita că în niciun caz nu se poate uni răul cu
bunul. Aşa a fost dintotdeauna.

Cel care este rău va fugi de
ceea ce este bun şi din această cauză nu se poate realiza
unirea de care spuneai. Poţi să realizezi doar unirea dintre
bun şi bun, deoarece oamenii care sunt orientaţi benefic
„vorbesc aceeaşi limbă".

Unirea nu poate fi realizată cu
adevărat decât între acele persoane care au afinităţi, care
sunt apropiate ca nivel mental, emoţional şi spiritual. Nu se
poate, de exemplu, să ai un prieten foarte rău dacă tu eşti
bun, pentru că acea prietenie nu poate să reziste. Acolo
unde nu există afinităţi, este imposibil să se înfiripe unitate,
frăţie ori simpatie."

M-am gândit cu amărăciune la modul profund greşit în
care acţionează mulţi în ţara noastră, dorind de fapt
dezbinare şi nu unire. I-am împărtăşit şi lui Cezar
simţămintele mele. „Dezbinarea este un element esenţial
atunci când se doreşte această separare. Principiul ,dezbină
şi stăpâneşte' este, din păcate, încă la
modă în ţara noastră.

Se practică foarte mult acest sistem al
dezbinării, al înşelăciunii şi al păcălelii. Aproape niciunul
dintre factorii de răspundere nu mai are , coloană
vertebrală' şi de aceea s-a creat un climat de insecuritate în
care omul, în loc să se gândească la bine, se gândeşte la
cum să facă rău. Procedând astfel, el nu are cum să se
unească cu ceilalţi, pentru că unirea implică o anumită
simpatie şi deschidere în dorinţa de a face bine împreună.
De aceea îţi spun că oamenii trebuie să înţeleagă ei înşişi,
de pe o bază profundă şi spirituală, forţa extraordinară a
unirii şi a acţiunii pozitive.

Atunci destinul poate fi înclinat în sens benefic; altfel, roata lui va implica o imensă suferinţă."

După aceste lămuriri, mi-am dat seama că înţelesesem
motivul pentru care lucrurile trebuie spuse la momentul
potrivit, iar altele chiar deloc. Oamenii sunt foarte sensibili
la anumite forme-gând, mai ales în orientarea decandentă
actuală, astfel încât acestea ar putea fi interpretate într-un
mod nefericit şi mai apoi mult amplificate, generând mai
mult rău decât bine.

Prima proiecţie

— Spre deosebire de viitor, trecutul este foarte clar şi,
cu puţine excepţii, neschimbabil, a continuat Cezar să-mi
vorbească. Aşa că, după ce am înţeles natura dispozitivului
şi i-am intuit principiul de funcţionare, în minte mi-a apărut
spontan dorinţa vie de a mă proiecta în trecut, cu două mii
de ani în urmă, pentru a fi martor apropiat al vieţii lui Iisus.


A fost un impuls lăuntric foarte puternic, probabil în
mare măsură dictat şi de influenţa creştină a subconştientului colectiv, la
care au contribuit foarte mult imaginile tulburătoare pe care
le-am vizionat de mai multe ori în Sala Proiecţiilor. Mă
refer la cele care au prezentat răstignirea lui.


M-am cutremurat la gândul că cineva chiar a văzut
viaţa lui Iisus sau secvenţe din aceasta, nu doar în imagini
redate holografic, ci chiar făcând parte din ambianţa acelor
vremuri demult apuse.

— Nu a fost chiar uşor, a continuat Cezar, a cărui
atitudine în timp ce-mi povestea era gravă şi chiar puţin
tristă. Acea zonă temporală este foarte specială. Am revenit
asupra ei de mai multe ori în decursul a doi ani, însă prima
proiecţie a fost cea mai deosebită.

Odată ce mi-am focalizat
mintea asupra acelei perioade, am simţit un aflux energetic
foarte puternic pe coloană şi am înţeles că acţiunea
cristalului uriaş se amorsase. Trecerea a fost bruscă şi am
remarcat-o în primul rând datorită vivacităţii culorilor şi a
sunetelor pe care le percepeam în peisajul care mă
înconjura.

Eram pe coasta unui deal, lângă o potecă ce se vedea
că nu fusese prea mult umblată. De fapt, erau mai multe
astfel de poteci care se încrucişau, dar care abia se mai
distingeau în vegetaţia săracă şi cam arsă de soare. Solul
era argilos şi cumva roşiatic, cu mult pietriş. Nu erau
copaci, ci doar pâlcuri de arbuşti din loc în loc.

Este interesant că în astfel de proiecţii temporale totul se
percepe oarecum de la înălţime, ca şi cum te-ai afla pe un
podium înalt de câţiva metri.

Uneori percepţia revine mai
aproape de pământ şi de mai multe ori mi s-a întâmplat să
fiu chiar printre oameni, văzându-i şi auzindu-i cum
vorbesc şi cum se comportă. în general însă eşti precum o
prezenţă invizibilă şi misterioasă care „asistă" la evenimente de la o
înălţime mai mare, poate trei sau chiar patru metri.


Deplasarea se face instantaneu, prin simpla manifestare a
voinţei. La stânga mea, ceva mai încolo, după un dâmb,
vedeam câteva persoane aşezate pe o bucată mare de pânză
şi discutând foarte preocupate. Am dorit să fiu şi eu acolo şi
imediat m-am aflat cumva deasupra lor. In alte
circumstanţe am sesizat că puteam să realizez deplasarea
chiar mai lent, ca şi cum aş fi zburat pe deasupra peisajului.
Totul ţinea de comanda mentală şi de puterea de focalizare
a gândului.

Dacă participaţia nu era intensă, atunci exista
tendinţa alunecării din clişeul akashic respectiv; atmosfera
parcă se întuneca, îşi pierdea foarte mult din luminozitate,
iar mediul ambiant devenea oarecum difuz, până când
dispărea complet. Conştiinţa revine în momentul prezent,
dar această revenire este resimţită mult mai clar, ca un fel
de „rupere" de zona temporală la care ai avut acces până
atunci. In general, revenind în prezent sentimentul este că
te afli mai aproape de tine însuţi, însă prin aceasta mă refer
mai ales la obiectele din jur şi la amintirile personale din
existenţa pe care o trăim.

Iţi spun toate acestea pentru că în
momentul în care am venit lângă acel grup de oameni, am
trăit chiar această senzaţie a pierderii focalizării. Mi-am
revenit însă repede, înainte de a părăsi acea zonă
temporală. Vei avea ocazia să constaţi că senzaţiile sunt
oarecum altfel decât în viaţa de zi cu zi, percepţiile sunt cu
mult mai ample şi simultane. De pildă, chiar din primele
clipe ale proiecţiei simţeam „atmosfera" locului, ştiam
foarte bine unde mă aflu şi în ce perioadă de timp şi mai
ales ştiam empatic cine erau unele persoane dintre cele
pe care le vedeam.

Proiecţiile temporale nu sunt aleatorii, ci te conduc
întotdeauna în nişa spaţio-temporală care este cea mai
apropiată de intenţia gândului tău; această observaţie se
referă atât la persoane, cât şi la locuri. Atunci când
urmăreşti evenimentele, este un proces de cunoaştere care
seamănă foarte mult cu a fi prezent chiar în acele timpuri
sau locuri, cu a lua parte chiar la acele acţiuni şi întâmplări.

Senzaţiile sunt foarte vii şi clare, dar în acelaşi timp simţi
foarte bine că nu eşti implicat în tot ceea ce percepi. Ca să
ai o imagine mai adecvată a acestor lucruri, am să-ţi spun
că ele se petrec cam în acelaşi fel în care tu eşti într-o sală
de cinema şi urmăreşti un film care îţi place foarte mult.

Totuşi, proiecţia temporală este cu mult mai mult decât atât;
atunci tu simţi cu mult mai mult decât simte un simplu
spectator, indiferent cât de atras ar fi el de acel film. Poţi să
percepi nuanţele sufleteşti ale oamenilor, intenţiile lor
adevărate, poţi să vezi rezultatele intrigilor pe care ei le ţes
şi toate acestea, îţi repet, într-un fel de percepţie globală pe
care o trăieşti clipă de clipă. Sigur, această cunoaştere poate
uneori să fie parţială sau chiar foarte vagă; e posibil să nu ai
percepţia vizuală a clişeelor sau să nu auzi toate sunetele, e
posibil să nu înţelegi sursa anumitor evenimente sau să te
confrunţi pur şi simplu cu blocaje temporale, în care nu
poţi să ai acces la cunoaşterea anumitor clişee aka-shice.

Totuşi, această „maşină de călătorit în timp" ajută foarte
mult la recepţia aproape perfectă a clişeelor akashice.
—Te-ai confruntat vreodată cu asemenea situaţii? l-am
întrebat eu atunci.

—Sigur că da, de mai multe ori. Prima dată când am
înţeles ce înseamnă un blocaj temporal a fost chiar
în proiecţia de care îţi vorbesc acum. Mai întâi apare aceea
senzaţie de întunecare a clişeului temporal, după care totul
dispare brusc şi rămâne doar un fond negru perfect. Apoi
conştiinţa revine în timpul prezent; ori de câte ori vei
încerca să accesezi acea zonă temporală, te vei izbi de
aceeaşi barieră care pare că este de netrecut.

—Ceva asemănător cu situaţia datelor pe care ai vrut
să le obţii în legătură cu cei care au construit acest
tunel, am spus eu.

—Exact. Cunoştinţele lor sunt atât de avansate, încât
au putut să blocheze într-un mod misterios accesul la
aceste informaţii din clişeele akashice. Problema şi
mai mare este însă: de ce s-au străduit să facă aceasta?
E un punct important, care din păcate a rămas
neelucidat până acum.

Simţeam că mă încălzesc din ce în ce mai mult stând
pe platforma instalaţiei. Chiar şi fără să fiu conectat la ea,
eram parcă înconjurat mereu de o forţă nevăzută,
penetrantă. Aveam senzaţia că mi se umflă gâtul, iar în
picioare îmi apăruse o stranie slăbiciune. M-am ridicat de
pe acel loc şi m-am aşezat direct pe piedestal, rugându-1 pe
Cezar să-mi relateze mai departe uluitoarea lui experienţă
de deplasare în timp.

Lecţia temporală

— Era un grup de vreo cincisprezece persoane, care
discutau pe semne un subiect foarte important; totuşi,
una dintre ele părea să aibă o autoritate de necontes
tat, pentru că lua cel mai des cuvântul şi atunci toţi
ceilalţi îl ascultau foarte concentraţi. Printr-un gen de
empatie intuitivă, am ştiut atunci că acela era Iisus. Această
cunoaştere apare spontan, ca fiind ceva natural. Ceea ce
este însă şi mai uimitor, e faptul că înţelegeam ce vorbeau;
înţelegeam ideea frazelor rostite, nu neapărat cuvintele, ca
şi cum ar fi fost o transmitere telepatică.

In momentul când am realizat aceasta m-am bucurat foarte mult, deoarece
atunci aveam acces direct la cuvintele lui Iisus, la
învăţăturile reale pe care le-a adresat celor care l-au urmat.
Multe dintre acele învăţături au fost ocultate de-a lungul
vremii sau au fost modificate în conformitate cu anumite
interese, care nu aveau nimic de-a face cu spiritualitatea.

—M-am documentat şi eu în această privinţă, pentru
că am fost curios să aflu mai multe în legătură cu unele
păreri neortodoxe despre acele timpuri, am zis eu. In
biblioteca lui Elinor am găsit câteva lucrări foarte
pertinente care se bazează strict pe unele pergamente
ce conţin texte creştine, considerate apocrife de către
Biserică.

Trebuie să-ţi spun că, în ciuda rezervei mele
iniţiale, am fost nevoit să remarc justeţea analizei şi a
observaţiilor ştiinţifice care au fost făcute. Am ajuns la
concluzia că în niciun caz nu se pot ignora unele fapte
şi dovezi din acea vreme.

—Iar eu te pot asigura că ai perfectă dreptate, pentru
că am urmărit ca un martor subtil mai multe evenimente
de atunci, îmi spuse Cezar. Este cu totul altceva
decât lectura textelor care descriu acele vremuri, iar
Evangheliile canonice acoperă doar un procent mic din
cele petrecute. Sentimentul pe care l-am avut a fost
covârşitor şi adeseori dramatic.

Iţi spun cu toată sinceritatea
că niciodată n-am simţit o asemenea încărcătură
emoţională; totul vibra în aer, plin de sentimentul
unei fericiri complet diferite de fericirea lumească.
Oamenii trăiau parcă o nouă dimensiune a existenţei lor, se
aflau într-un gen de „beţie" a stărilor sufleteşti. Mulţi dintre
cei care îl urmau pe Mântuitor, îţi spun acum cu anticipaţie,
erau atât de transfiguraţi şi interiorizaţi, încât adeseori îi
vedeam cum lăcrimează aparent fără motiv, dar totodată
zâmbind plini de fericire. Era de-a dreptul uluitor; acea
stare mi se transmitea şi mie şi ea se amplifica foarte mult
în prezenţa lui Iisus.

Mulţimile de oameni care îl urmau nu
erau mari, pentru că şi populaţia era redusă, dar cel puţin
atunci când îl ascultau, acele fiinţe umane erau complet
transpuse într-o stare de emoţie şi iubire cum rar am
întâlnit. Eu însumi aveam impresia că în acele momente
zona respectivă parcă era în întregime purificată şi cumva
„înălţată" din punct de vedere subtil. E foarte dificil de
exprimat prin cuvinte, dar ideea generală este că acolo se
petrecea ceva cu adevărat divin.

Iar oamenii aceia, deşi
foarte modeşti din punct de vedere al condiţiei sociale,
trăiau momente cu adevărat sublime. Am remarcat chiar de
multe ori că ei înşişi erau uluiţi de frenezia stării lor
interioare şi că se întrebau unii pe alţii dacă simt la fel.
Totuşi, am văzut şi persoane de rang social mai înalt, la
care bunăstarea materială putea fi remarcată după hainele
pe care le purtau şi după servitorii care le însoţeau. De
obicei, aceste persoane rămâneau puţin mai retrase, dar
chiar şi ele erau cuprinse de o adâncă pioşenie, renunţând
în acele momente la orgoliu sau dispreţ.

Tăcute şi interiorizate,
ele îl ascultau pe Iisus cu o privire plină de
nostalgie şi chiar de un fel de regret interior. Probabil că în
unele din acele persoane s-a produs o radicală transformare
lăuntrică, spirituală, astfel încât să-şi modifice linia vieţii
de până atunci.

—Dar cum le vorbea Iisus oamenilor? am întrebat,
fiind la rândul meu emoţionat de cele ce auzeam. Cum
se comporta el? Era în mijlocul lor?

—L-am văzut vorbind şi în mulţime, dar de obicei
prefera să fie în faţa oamenilor, să-i vadă pe toţi, mai
ales atunci când aceştia erau mulţi. Impresia era
covârşitoare, nu am mai văzut nimic asemănător. Ceea
ce se spune în Biblie reprezintă doar o palidă imagine a
felului în care el se manifesta; din câte ştiu eu, nu a
fost redată atitudinea lui şi nici fenomenala radiaţie
divină pe care o răspândea asupra oamenilor. Desigur,
acestea sxmt aspecte subtile de imanţă şi este t&ar că
s-a pus mai mult accentul pe succesiunea faptică, prezentată
chiar şi ea într-un mod sintetic.

Dar eu îţi spun
că acele momente erau cu adevărat impresionante.
Ca persoană, Iisus nu era înalt, nu cred ca depăşea 1,70
m înălţime, şi de aceea de multe ori nici nu puteai să-1
observi bine în mulţime. De altfel, ai avut tu însuţi ocazia
să te convingi de aceasta în înregistrările holografice din
Sala Proiecţiilor. Ca toţi ceilalţi oameni de condiţie
modestă, purta o cămaşă foarte lungă, până la glezne, dintro
ţesătură destul de grosolană; era desfăcută până la piept şi
uneori era strânsă în jurul taliei cu un cordon din acelaşi
material.

Mânecile erau foarte largi şi ceva mai scurte de
încheietura mâinilor. Pe dedesubt purta uneori o altă
cămaşă, mult mai subţire, de culoare albă, însă de cele mai
multe ori renunţa la ea; îi vedeam pieptul gol şi pletele de
un ş#ten mai închis revărsându-i-se pe umeri şi pe pielea
lui. Am fost mirat să constat că, spre deosebire de
majoritatea reprezentărilor din iconografia creştină,
Mântuitorul purta barbă. De altfel, aproape toţi bărbaţii din
acea vreme aveau barbă. Am observat însă, cu ocazia altor
proiecţii temporale pe care le-am făcut în aceeaşi perioadă,
că pilozitatea lui avea dimensiuni diferite şi am înţeles că,
din când în când, el obişnuia să se radă.


—Da, am sesizat şi eu că nu prea seamănă cu
reprezentările eristice din bisericile noastre, am spus
eu, făcând referire în mod indirect la proiecţiile holografice
pe care le vizionasem cu doi ani în urmă.
—Nu este practic nicio asemănare fizionomică între
statuile sau imaginile picturale creştine ale lui Iisus, cu
cel care a fost în realitate.

Eu nu am reuşit să identific
vreuna, cu excepţia faptului că trupul nu era foarte
viguros, ci mai curând destul de slab. Dacă aş fi luat
drept singur reper imaginile iconografice care îl
reprezentau, atunci nu aş fi ştiut să-1 identific printre
ceilalţi oameni, deoarece trăsăturile lui au fost altele
decât cele redate în icoane. De pildă, avea nasul puţin
mai lat către nări. Remarcai însă imediat fruntea înaltă
şi deschisă deasupra unor sprâncene bine conturate,
dar ceea ce impresionau cel mai mult erau ochii; pot
spune că aceştia constituiau magnetul extraordinar al
fiinţei lui, pentru oricine se apropia să-i vorbească.


Avea o privire atât de adâncă şi o expresie atât de vie
în ochi, încât aproape fără excepţie toţi cei care
ajungeau în faţa lui pentru a-i vorbi, se emoţionau
foarte tare şi adeseori începeau chiar să plângă, fără un
motiv aparent. Am observat că în astfel de cazuri de
multe ori El nu îi ridica de jos, unde oamenii se lăsau
cu lacrimile şiroindu-le pe obraz, ci aştepta răbdător şi
foarte serios ca aceştia să-şi revină. Iar când se ridicau,
El radia o asemenea bunătate, încât doar puţini mai
spuneau ceva; cei mai mulţi plecau având întipărită pe
faţă o fericire şi o mulţumire care depăşeau cu mult
orice alte probleme.

Vorbea destul de rar, însă foarte condensat, plin de
substanţă. Percepeam înţelesul vorbelor sale într-un mod
intuitiv, ca şi cum aş fi fost printre ceilalţi care cunoşteau
limba şi într-adevăr am auzit câteva dintre pildele din
Evanghelii. Numai că ele nu erau spuse în continuitatea
care este prezentată în aceste texte, pentru că de multe ori i
se adresau întrebări chiar în timp ce vorbea şi, în general,
era destulă forfotă în jur; veneau şi plecau mereu oameni,
erau mulţi copii mici, erau şi animale domestice prin
preajmă, deoarece mulţi care îl însoţeau pentru o perioadă
mai lungă de timp îşi luau cu ei capra sau oile.

La început
era o anumită vânzoleală, dar am constatat pe măsură ce
înaintam în timp că cei din jurul lui, care îi erau apropiaţi,
începuseră să se organizeze ceva mai bine; e adevărat, o
făceau într-un mod oarecum rudimentar, dar era totuşi ceva
mai multă ordine. Intre altele, am fost martor la parabola
semănătorului; de fapt, Iisus a vorbit mult mai mult despre
ea şi chiar în două etape. Vrei să-ţi spun în ce conjunctură a
fost inspirat să o prezinte?

Am înclinat repede din cap, fiind numai ochi şi urechi.

— Venise la el o femeie despre care presupun că făcea
parte din rândul nobilimii de atunci. I s-a plâns că unii
dintre fiii ei, profitând de statutul pe care îl aveau la curtea
regelui, făceau multe rele, iar biata femeie suferea din
această cauză aproape tot timpul. Doar fiica ei o ajuta şi îi
era alături, însă nu era credincioasă. Femeia nu înţelegea
unde a greşit, pentru că ea se ducea cu regularitate la
templu, aducea jertfe şi se ruga pentru fiii ei, dar aceştia
aveau totuşi o viaţă foarte dezordonată.

Am văzut cum Iisus
a privit-o pe acea femeie mai mult timp în tăcere, apoi a
întrebat-o dacă venise acolo împreună cu vreunul din fiii ei sau măcar
cu fiica ei. Femeia venise singură acolo, fără să anunţe pe
nimeni despre aceasta. Atunci Iisus a început să-i dea unele
sfaturi, spunându-i că rugile ei valorau cu mult mai mult
decât certurile violente pe care le avea aproape zilnic în
familie şi la care era bine să renunţe.

Femeia 1-a privit
descumpănită, pentru că ea nu vorbise nimic despre acest
lucru şi apoi începu să plângă în hohote, înţelegând că cel
din faţa ei era cu mult mai mult decât îşi închipuise ea.
După aceea a făcut un semn şi un servitor a venit în acel
loc, aducând un sac de faină şi unul de alimente, ca dar din
partea ei. Acela, cred, a fost momentul de inspiraţie divină
care a declanşat în Iisus impulsul de a spune parabola
semănătorului.

Mai întâi l-am văzut uitându-se la sacul cu
făină şi apoi, din felul în care s-a mişcat şi s-a pregătit să
vorbească, am înţeles că deja cunoştea firul analogic pe
care urma să-1 exprime în povestire. A început să expună
parabola, dar curând s-a înfiinţat acolo un grup de soldaţi
romani pe cai; mi-am dat seama că Iisus îl cunoştea pe
conducătorul lor. S-au retras mai la margine pentru a vorbi
şi am văzut că romanul îi arăta nişte hârtii scrise, având
sigiliu pe ele.

Pentru că deja se însera, lumea a început să se
împrăştie şi nu a mai aşteptat ca Iisus să revină, să continue
pilda. Abia la mult timp după aceea, cred că două-trei
săptămâni mai târziu şi într-un cu totul alt loc, când nu erau
decât cei apropiaţi lui şi doar câteva alte persoane, i s-a
reamintit despre acea parabolă pe care începuse să o spună
şi a fost rugat să o continue. Iisus a remarcat că ştia foarte
bine ce anume dorea să exprime în acea parabolă dar că,
probabil, aceasta nu era atunci pentru cei mulţi, ci pentru
cei puţini.

A mai adăugat că însuşi faptul că oamenii s-au dispersat, fără să-1
mai aştepte să revină pentru a afla continuarea povestirii, ia
privat de fructul ei ascuns, dar preţios, într-un fel, a
subliniat că ceea ce s-a petrecut atunci era aidoma cu ceea
ce urma să spună în pilda sa. Nimeni nu mai vorbea în
acele momente, iar prezenţa lui, în picioare fiind, era aşa
maiestuoasă şi demnă, încât am văzut că toţi cei prezenţi
lăsaseră capetele în jos, privind în pământ.

De altfel, acest efect extraordinar l-am mai observat de
multe ori atunci când Iisus le vorbea oamenilor şi, mai cu
seamă, în memorabila predică pe care a susţinut-o pe
scările uriaşului templu, după aşa-zisa intrare a sa în
Ierusalim. De fapt, atunci lucrurile au fost mai complicate;
intrarea lui în oraş s-a derulat pe parcursul a patru zile,
pentru că s-au petrecut multe care nu sunt descrise în
Biblie.

Totuşi, nu voi insista asupra acestui punct. Unele
dintre acele aspecte sunt delicate. Ceea ce vreau să-ţi spun
este că, la un moment dat, s-a creat brusc o conjunctură
favorabilă şi un pâlc de oameni i-au cerut să le vorbească
despre ceea ce se află după moarte. In acele momente Iisus
cobora treptele venind din templu; era însoţit de două femei
tinere şi patru dintre discipolii săi principali. L-am văzut
cum se opreşte şi îşi întoarce capul puţin spre dreapta, unde
se aflau câteva persoane; atunci s-au petrecut câteva lucruri
extrem de bizare.

Spunând acestea, Cezar se opri, rămânând pe gânduri
şi derulând în minte, fără îndoială, filmul acelor
evenimente epocale. Fierbeam de nerăbdare, astfel încât am
îndrăznit să-1 întreb ce s-a întâmplat, cum au evoluat
lucrurile.

— Această secţiune de evenimente nu este decrisă
şi nici amintită în vreun text, mi-a spus el. Pare că o ciudată
„uitare" a timpului s-a aşternut peste cei care au fost
prezenţi atunci, acolo.

Nici eu nu am putut să aflu prea
multe şi aceasta dintr-un motiv foarte straniu, pe care ţi-1
voi spune. Aşa cum vedeam eu scena, puţin de la înălţime,
mă aflam oarecum în partea stângă al lui Iisus. Am observat
cum priveşte brusc spre dreapta, către un grup mic de
oameni, foarte atent şi concentrat. Dintre aceia a ieşit o
persoană bizară, un bărbat care părea blond şi destul de
neîngrijit la aspect; dădea impresia că era foarte emoţionat
şi nesigur pe el. Stătea puţin aplecat de spate şi cu mâna
dreaptă sub cămaşa lungă, de sub care nu i se vedeau
picioarele.

Ţin minte că acesta a fost primul amănunt care
mi-a atras atenţia, deoarece toţi ceilalţi aveau portul până la
nivelul gleznelor. Am observat că bărbatul era agitat şi
privea mereu în lături. Iisus a făcut câţiva paşi către el şi i-a
spus câteva cuvinte, care m-au lăsat şi pe mine perplex; i-a
spus acelui bărbat că „nu a ales timpul potrivit pentru ceea
ce voia să facă" şi că „cei care l-au trimis vor înţelege
aceasta".

Apoi a adăugat ceva uluitor: i-a spus că trebuia să
se întoarcă imediat de unde a venit, pentru că există o
defecţiune şi că el se află în mare pericol. Bărbatul 1-a
privit în ochi câteva clipe, apoi parcă deodată s-a înmuiat şi
a fost cuprins de convulsii. Au schimbat câteva replici
scurte cu voce joasă pe care nu le-am auzit. Imediat după
aceea s-a retras printre oameni şi atunci s-au petrecut
simultan două lucruri pe care nu mi le pot explica nici
astăzi: peste toată aşezarea s-a auzit un şuier scurt şi
ameninţător, foarte puternic şi aproape imediat au început
să se adune foarte mulţi oameni în faţa templului, la poalele
scărilor, cerând cu insistenţă ca Iisus să
le vorbească.

M-am deplasat instantaneu, foarte curios,
pentru a vedea cine era acel bărbat care făcea oarecum notă
discordantă printre ceilalţi oameni, care se comportase atât
de ciudat şi căruia Iisus \\ acordase o asemenea atenţie.
Deşi în mod normal localizarea oricărui punct spaţial sau a
oricărei persoane era instantanee atunci când îmi
manifestam voinţa, totuşi nu m-am deplasat niciunde; am
rămas pe loc, ca şi cum nu aveam unde să mă proiectez.
Am „derulat" clişeul akashic doar puţin, dar nu am putut să
identific acea persoană. Niciodată, de atunci înainte, nu mi
s-a mai petrecut aşa ceva; era ca şi cum acel bărbat
dispăruse.

—Ai idee cam ce poate să însemne asta? am întrebat
curios.

—Există unele supoziţii, dar prefer să nu le împărtăşesc
încă. Ele ţin de un domeniu care poate fi greu
înţeles de oameni.

Totuşi, eu am insistat şi în cele din urmă Cezar mi-a
spus despre ce era vorba, cu menţiunea de a nu scrie despre
aceasta. Făcuse unele corelaţii şi cercetări în această
direcţie, fiind aproape sigur de concluzia lui. Aceasta a fost
însă atât de zguduitoare, încât am rămas perplex, neştiind
ce să mai zic. în cele din urmă am revenit la povestirea lui
iniţială:

— Nu mi-ai spus care a fost primul „impact",
atunci când ai realizat proiecţia iniţială. Ştii, pe acea
pantă de deal, unde Iisus vorbea între câţiva discipoli
de-ai lui.

—Aşa este, dar am dorit să-ţi prezint mai întâi o
situaţie de ansamblu, presărată cu anumite fapte con
crete. Sunt prea multe pentru a ţi le povesti pe toate şi
de aceea îţi voi specifica doar anumite aspecte. Chiar
şi rapoartele pe care le-am întocmit sunt prezentate în
sinteză, deoarece este practic imposibil să subliniez toate
elementele, nuanţele şi trăirile care apar în aceste proiecţii
temporale, foarte complexe prin conţinutul lor.

La puţin timp după ce am făcut cunoscută utilitatea
acestei instalaţii tehnologice şi după ce oamenii de ştiinţă
americani au început să se „acomodeze" cu ea, la nivel
diplomatic s-a luat hotărârea ca Vaticanul să fie contactat şi
să i se prezinte rapoartele, doar cele privitoare la viaţa lui
Iisus. Mi s-a părut un fel de mişcare abilă şi în acelaşi timp
surprinzătoare, mai ales că venea la propunerea şi chiar
insistenţele americanilor.

Mi-am dat seama curând că ea nu
era făcută neapărat în sensul unui act de etică şi morală
creştină, ci mai ales pentru a exercita asupra papalităţii un
fel de surdă presiune diplomatică, prin unele surprize de
proporţii care apăreau menţionate în aceste rapoarte. Unele
dintre ele ţi le voi împărtăşi şi ţie, altele însă este mai bine
deocamdată să rămână necunoscute.

Sigur, ne-am pus problema că Vaticanul ar fi putut
ignora complet aceste informaţii, deoarece nu existau
practic niciun fel de probe concrete, ci doar nişte rapoarte
scrise. Partea americană a menţionat însă că într-un astfel
de caz s-ar fi putut totuşi decide admiterea a doi-trei
cardinali ca martori ai dispozitivului şi ansamblului
subteran din Bucegi, despre care papa deja ştia. Din câte
cunosc, au fost unele întrebări şi argumentaţii delicate pe
marginea adevăratelor interese care se află la baza acestor
insistenţe de a se prezenta conducerii papale aspectele
necunoscute ale creştinismului, dar asta face deja parte din
subtilităţile diplomatice şi politice în care nu doresc să intru
acum.

Surpriza noastră a fost aceea că Vaticanul a răspuns
repede, printr-un curier special, că avea cunoştinţă despre
toate aceste aspecte încă de mulţi ani în urmă; ulterior am
aflat că unele dintre serviciile secrete de informaţii ale
Statelor Unite cunoşteau şi ele sursa acelor dezvăluiri, dar
că subiectul a continuat, se pare, să rămână învăluit într-un
relativ mister de-a lungul timpului, deşi au existat şi
anumite ecouri în presă. Francheţea Vaticanului a reuşit
chiar să dea o replică uşor ironică atitudinii americane,
oferindu-se să prezinte chiar înregistrarea în sinteză a vieţii
lui Iisus, ca factor de verificare a rapoartelor prezentate de
mine.

Au fost trimişi câţiva reprezentanţi la Vatican pentru
discuţii; din partea noastră a fost delegat generalul Obadea
şi unul dintre oamenii de ştiinţă care alcătuiesc comisia
specială de cercetare în legătură cu ansamblul subteran din
Bucegi. La întoarcere, generalul mi-a mărturisit uluit că a
văzut efectiv înregistrarea celor mai importante aspecte din
viaţa şi misiunea spirituală a lui Iisus şi că acestea erau
identice, în ipostazele comune pe care le prezentau, cu rapoartele
mele. Bineînţeles, nici acele înregistrări şi nici eu
nu am putut cuprinde integral viaţa Mântuitorului; de pildă,
eu m-am concentrat în special asupra ultimei părţi, cea a
misiunii lui spirituale efective, care însă a durat ceva mai
mult de trei ani, cum este precizat în scrierile creştine. în
realitate ea s-a desfăşurat pe parcursul a trei ani şi jumătate,
aproape patru ani.

Vaticanul însă avea înregistrări ale vieţii
lui Iisus şi din perioada copilăriei şi chiar din cea a
adolescenţei şi a tinereţii sale, adică din acei ani despre care
aparent nu se ştie nimic despre ceea ce a făcut el. In fine,
acestea sunt totuşi aspecte conexe în care nu doresc să
intrăm acum; este însă cert că Vaticanul deţine şi el o adevărată
mină de informaţii ezoterice, pe care din motive
evidente nu doreşte să le facă publice.

Aici Cezar s-a întrerupt câteva momente pentru a
aduce două băuturi tonifiante din rezervele noastre alimentare.
Am rămas tăcut, reflectând la nenumăratele
implicaţii pe care le-ar putea avea cunoaşterea efectivă a
acestor aspecte în lumea modernă. Eu însumi eram total
uluit de ceea ce îmi povestea Cezar şi realizam faptul că, în
realitate, până în acele momente trăisem într-un păienjeniş
de dezinformare şi alterare a adevărului.

—Aceasta reprezintă însă o mică parte din totalul
informaţiilor pe care le-am acumulat de-a lungul proiecţiilor
mele temporale prin istoria acestei planete. Ai
fi cu adevărat zguduit să cunoşti realitatea transformărilor
care au avut loc în decursul timpului.

—Dar am urmărit o bună parte din ele în Sala
Proiecţiilor acum doi ani, am spus eu nedumerit.
—Ei bine, ai putea avea mari surprize; mă refer la o
particularizare a clişeelor akashice. Imaginile holografice
din Sala Proiecţiilor ne prezintă, cum e şi
firesc, o evoluţie de ansamblu a istoriei Pământului şi a
omului. Ai văzut, de exemplu, transformările geologice
care au avut loc la nivelul planetei şi mai ales de unde
provenim noi, ca fiinţe umane inteligente.

Dar eu mă
refer acum la perioade istorice precise, la momente
dramatice în evoluţia omului, la succesiuni dinastice,
la enigme care au aruncat în ceaţă multe realităţi istorice.
Practic vorbind, este un domeniu aproape inepuizabil.
Dar nu acesta este scopul nostru acum. Să revin
la ceea ce-ţi spuneam, deoarece nu mai avem prea mult
timp la dispoziţie şi va trebui să pornim la drum.

Am aprobat din cap, sperând în forul meu interior
că voi avea prilejul să deţin eu însumi, la un moment dat,
acea cunoaştere misterioasă a trecutului şi a viitorului
omenirii. Speram astfel să am prilejul şi capacitatea să
realizez proiecţii temporale cu ajutorul acelei instalaţii
uimitoare.

— Atunci când am realizat prima proiecţie temporală
şi am văzut acel grup de oameni care discutau, m-am
deplasat în dreptul lor. Ţi-am spus că am ştiut cu precizie
cine dintre ei era Iisus. Ceea ce însă nu am apucat să-ţi
spun a fost că printre bărbaţii din acel loc se aflau şi trei
femei; una dintre ele stătea chiar lângă Mântuitor şi îţi voi
spune că în acel moment am ştiut cu exactitate cine era.

Cunosc faptul că există multe controverse pe această temă
şi că, fără doar şi poate, înregistrările pe care le deţine
Vaticanul, coroborate cu acest dispozitiv de deplasare în
timp pe care noi l-am folosit, ar produce un cutremur de
proporţii. în lumea creştină. Lucrurile au fost prezentate în
mod eronat cu bună ştiinţă, încă de la începuturile
creştinismului, iar dovezile scrise au fost majoritatea
distruse, cu toate că o parte dintre cele puţine care au mai
rămas au fost descoperite de curând.

Adevărul istoric este însă complet diferit, cel puţin în
direcţia aceasta; din păcate, este o direcţie fundamentală,
care odată modificată nu a mai putut fi schimbată fără să
provoace mari neajunsuri bisericii creştine. Am fost curios
să verific eu însumi momentul crucial în care lucrurile au
fost decise în acest mod; mă refer la un anumit adevăr
esenţial din viaţa lui Iisus, pe care puţini oameni îl cunosc
şi chiar şi mai puţini au dovezi palpabile despre el.

Evenimentul respectiv s-a petrecut nu mult după răstignirea
Mântuitorului, pe care ai putut s-o urmăreşti şi tu în
proiecţiile holografice.

Mi-am adus aminte cu înfiorare de acele momente
cutremurătoare. Imaginile aproape incredibile erau de un
realism sfâşietor şi trebuie să recunosc că ele sunt aproape
singurele, din câte cunosc eu, care sunt prezentate în textele
creştine autentice într-un mod corect, aproape în totalitatea
lor. Este adevărat că descrierea lor apare oarecum lapidară,
dar în esenţă ele respectă adevărul istoric.

Am remarcat şi
unele inadvertenţe, precum şi unele omisiuni, dar consider
că acestea sunt relativ lipsite de importanţă pe lângă
elementul principal, care a fost răstignirea lui Iisus. De
exemplu, el nu a fost ajutat de nimeni să poarte în spate
bucata de lemn până pe ridicătura de pământ unde erau
răstigniţi mai mulţi oameni.

A existat însă o tentativă în
acest sens, a unei femei şi a unui bărbat care la un moment
dat au dorit să-1 ajute pe Mântuitor, chiar la baza pantei,
dar au fost îndepărtaţi cu brutalitate. De asemenea, iniţial
pe drumul supliciului nu erau foarte mulţi oameni; este însă
adevărat că ei au încercat să-1 linşeze pe Mântuitor şi aici
intervenţia soldaţilor romani a fost salutară. Totuşi, nebunia
oamenilor a început cu adevărat abia din momentul în care
unul dintre soldaţi a fost aproape omorât de o piatră care 1-
a izbit în cap. Atunci s-a produs o învălmăşeală şi s-a oprit
înaintarea.

Situaţia devenise brusc foarte tensionată şi, aşa
după cum mi-a relatat şi Cezar când descria momentele de
la templul din Ierusalim, am văzut cum, de o parte şi de alta
a drumului, se strâng foarte repede mulţi oameni. In câteva
minute se crease o busculadă de nedescris; era foarte mult
praf şi atunci imaginile l-au arătat pe Mântuitor căzut în
genunchi, cu capul în jos, covârşit de greutatea lemnului de
pe umeri.

Tot atunci au sosit mai mulţi soldaţi
pe cai, care au restabilit întrucâtva ordinea. Era un val
aproape inexplicabil de mânie care cuprinsese mulţimea.
Cei care se aflau deoparte şi de alta a drumului aruncau cu
pietre şi cu multe alte obiecte, atât în Iisus, cât şi în soldaţi.
Mulţi oameni au fost atunci bătuţi şi răniţi.

Abia după răstignirea efectivă, pe care eu nu am văzuto
în imagini, lucrurile păreau să se mai fi liniştit puţin.
Proiecţia holografică prezenta în sinteză doar trupul
Mântuitorului, care era deja răstignit, şi a insistat apoi mai
ales asupra intervalului de aproximativ jumătate de oră
după aceea, poate chiar ceva mai mult, deoarece am
remarcat că deja se înnoptase.

Aceasta este însă o parte
foarte ocultată a acelor timpuri, pentru că, din câte ştiu, nu
există nicio relatare, măcar aproximativă, a acelor
evenimente care au urmat. In general, textele au descris
doar elemente faptice, personaje - care multe nu coincid
exact cu cele menţionate în Evanghelii - , dar nu şi alte
fenomene extrem de importante care s-au petrecut în acel
scurt interval de timp.

Ulterior am ajuns la singura
concluzie valabilă, anume că ele au fost îndepărtate din
memoria colectivă şi deci din relatările scrise, datorită
faptului că nu aveau niciun corespondent cu ceva cunoscut
şi pentru că i-au bulversat atât de mult pe oameni, încât
aceştia au preferat să uite acele întâmplări năucitoare. Dar
eu am văzut cu claritate tot ceea ce s-a întâmplat atunci, în
imagini holografice de un realism extraordinar. Şi trebuie
să recunosc că fenomenele petrecute în acele clipe au avut
într-adevăr un aspect înspăimântător, care ar fi zguduit din
temelii chiar şi concepţiile şi cunoştinţele societăţii actuale.
Iniţial, după ce am vizionat imaginile respective,
mi s-a interzis să scriu despre ele.

In timp ce proiecţia se
derula, Cezar îmi specifica punctual ce anume trebuie să
prezint în carte şi ce nu. Erau aspecte delicate în acel
moment, atât de ordin politic, cât şi de ordin ideologic,
religios.

Condiţiile nu erau propice pentru anumite
dezvăluiri, deoarece situaţia în ansamblul ei se dovedea a fi
instabilă la nivel diplomatic între Statele Unite şi România.
Acum există însă premise noi care fac posibile anumite
devoalări din aşa-numitul „fond secret".

Chiar dacă pentru
mulţi oameni acestea pot părea că frizează absurdul, fiind
percepute ca ireale, totuşi eu am avut ocazia să văd
personal acele imagini holografice uluitoare, care şi pe
mine m-au lăsat perplex. Imaginile aveau o încărcătură
emoţională deosebită şi, fiind totodată foarte clare, contribuiau
la dramatismul situaţiei şi la capacitatea de a
empatiza cu aceasta.

Proiecţiile înfăţişau momentul înserării, la puţin timp
după ce Iisus a fost dat jos de pe cruce. Atunci s-a petrecut
un lucru aproape magic: am văzut cum nori foarte
întunecaţi se adună repede pe cer şi se concentrează
deasupra dealului, coborând foarte jos, la doar câteva zeci
de metri deasupra capetelor oamenilor care mai erau
acolo.

Am văzut, de asemenea, fulgerele ameninţătoare
care brăzdau acei nori vineţii, creând imagini apocaliptice,
şi vedeam feţele îngrozite ale oamenilor care ţipau
înfricoşaţi, dar care totuşi nu puteau părăsi coama dealului,
deşi încercau aceasta cu disperare. Păreau că se învârt în
cerc, unii printre alţii, fără să înţeleagă ce se petrece. In
celelalte zone ale cerului, deşi erau şi acolo nori
ameninţători de furtună, brăzdaţi de fulgere, totuşi ei se
aflau la o înălţime mai mare.

Apoi am văzut semnele unui
cutremur teribil şi am înţeles de ce acele fiinţe umane fugeau fără o ţintă
anume, fiind efectiv cuprinse de o teribilă panică. Unele
cruci s-au prăbuşit la pământ, cu tot cu cei care erau
răstigniţi pe ele, iar în partea opusă s-a produs o alunecare
masivă de teren, care a rupt practic micul deal de la o
treime de bază, făcându-1 astfel să devină ca un perete
drept.

Am fost martorul unor secvenţe care mi-au tăiat
respiraţia; în obscuritatea accentuată care se lăsase peste
oraş şi în dezorientarea generală creată de cutremur, pe cer
au apărut, ieşind încet din norii vineţii, două discuri uriaşe
care aveau pe margini un fel de lumini intermitente de
semnalizare, de culoare portocalie şi albastră.

Aceste lumini
păreau să parcurgă circumferinţa acelor discuri gigantice.
La câteva secunde după aceea, asupra dealului şi apoi
asupra oraşului din apropiere au fost proiectate, la anumite
intervale, nişte conuri uriaşe de lumină foarte intensă, care
luminau până în cele mai mici detalii aria de sub ele. Unul
dintre discuri a rămas deasupra dealului, în timp ce celălalt
s-a îndreptat lent către oraş.

Iniţial, am văzut cum oamenii
rămăseseră ca paralizaţi, privind în sus către cele două
apariţii. Mai apoi au început să ţipe şi, din expresia feţei lor
şi din gesturile pe care le făceau, acoperindu-şi urechile cu
palmele, am dedus că cele două discuri emiteau probabil
nişte sunete teribile, care erau simultane cu proiecţia conurilor
gigantice de lumină.

Acelea au fost, într-adevăr, imagini de coşmar şi mi-au
rămas întipărite foarte clar în minte. Speculaţiile care pot
apărea sunt nenumărate, dar personal nu cred că-şi au
rostul. Am văzut lucrurile exact aşa cum s-au petrecut şi ele
nu pot în niciun caz să fie ignorate. Ulterior, discutând cu
Cezar despre acest subiect, după reîntoarcerea noastră din expediţie, mi-a dezvăluit
faptul că el a avut ocazia în mai multe rânduri să se
convingă, în proiecţiile temporale pe care le-a efectuat, că
astfel de apariţii pe cer mai ales în Antichitate, erau relativ
dese.

Este doar o problemă de mentalitate şi, la urma
urmelor, chiar de maturitate a gândirii şi a înţelegerii
structurii vieţii în univers, ca să putem asimila în mod
corect astfel de evenimente istorice.

Mi-am revenit repede din amintirile care îmi
inundaseră mintea şi l-am rugat plin de interes pe Cezar sămi
spună care era acel element foarte secret din viaţa lui
Iisus, care nu a fost prezentat de biserica creştină.

— Am fost martor la întâlnirea oficială a ceea ce
putea să însemne, pe atunci, conducerea bisericii
creştine în formare. Din tot ceea ce s-a petrecut în acel
conciliu, desfăşurat pe parcursul mai multor zile, meri
tă să-ţi spun doar că votul pentru viziunea restrictivă
asupra femeii şi chiar pentru blamarea ei a fost destul
de strâns cu cel care dorea să păstreze tradiţia. A fost,
ca de obicei, un proces de manipulare.

Am văzut
aproape în detaliu anii importanţi ai misiunii spirituale
a lui Iisus şi îţi pot spune că niciodată el nu a propovă
duit despre femeie ceea ce biserica creştină susţine în
zilele noastre. Dimpotrivă.
Am observat că Cezar era grav şi în acelaşi timp foarte
hotărât în ceea ce spunea.

— Atunci când l-am văzut prima oară pe Iisus prin
tre discipolii lui pe acel deal, lângă el se afla una din
tre cele trei femei, care avea o personalitate şi o strălu
cire aparte a fiinţei. Ea era cea mai tânără, fiind şi cea
cu trăsăturile cele mai frumoase dintre ele. Intuitiv am
ştiut atunci că ea este cea care în Evanghelii apare ca fiind
Măria Magdalena. Şi tot atunci am realizat, prin firele
subtile ale conexiunilor cauzale, că între ea şi Mântuitor
exista o legătură foarte puternică.

Am perceput, de
asemenea, faptul că unii dintre discipoli nu erau întru totul
de acord cu această legătură, din cauza faptului că se
simţeau lăsaţi oarecum în plan secund.

Doar doi dintre ei
nu împărtăşeau acea stare, care provenea fără îndoială
dintr-o percepţie orgolioasă asupra realităţii. Din celelalte
proiecţii sau „derulări" akashice, am avut ocazia să constat
că Iisus şi Măria Magdalena erau aproape tot timpul
împreună; doar atunci când Mântuitorul vorbea mulţimilor
şi discuta cu oamenii în particular, ei nu erau în acelaşi loc.
Seara însă îi vedeam adeseori că se retrăgeau în singurătate,
doar ei doi.

De obicei, ea era prima care primea iniţierea de la el şi
am văzut cu uimire că atât discipolii, cât şi mulţi dintre cei
care îl urmau, practicau anumite metode de purificare şi
însănătoşire a corpului, mai ales pe malul râurilor, unde
aveau apă la dispoziţie. De multe ori am văzut-o chiar pe
Măria Magdalena ghidându-i pe oameni în aceste metode
simple şi mulţi veneau la ea să-i ceară ajutorul atunci când
Iisus era ocupat cu alţii.

Ştiu, sunt aspecte radicale, care
contravin în mod flagrant cu cele cunoscute şi susţinute de
biserica creştină, dar cu toate acestea ele trebuie susţinute
cu curaj, deoarece constituie purul adevăr istoric.
Deşi eram consternat auzind cele spuse de Cezar,
totuşi mă bucuram că ele nu au creat în mine niciun fel de
respingere. Dimpotrivă, simţeam chiar un fel de
descătuşare, de eliberare interioară la gândul că în acest fel
sufletul omului este reîntregit.

Pe de altă
parte, eram conştient că, în epoca actuală, acest adevăr are
puţine şanse să fie acceptat şi înţeles în mod corespunzător.
Prea adânc au fost săpate şanţurile ameninţărilor,
pedepselor şi damnării în minţile oamenilor, în toată
această lungă perioadă. Cu toate acestea, alegerea proprie
este esenţială, astfel încât e fundamental ca lucrurile să fie
cunoscute în întregime. Judecata corectă, bunul simţ
spiritual şi credinţa pură sunt în opinia mea câteva virtuţi
care îl pot ajuta foarte mult pe omul modern să facă alegeri
pertinente şi să nu se lase oprit de obstacolele dificile ale
fanatismului sau obtuzităţii conceptuale.


— In momentul în care m-am proiectat lângă acel
grup, Iisus şi-a ridicat încet privirea către mine, spre în sus,
a continuat Cezar să-mi povestească. Bineînţeles, era vorba
doar de conştiinţa mea, dar el simţise totuşi prezenţa mea
subtilă şi reacţionase în consecinţă. Deşi continua să
vorbească celorlalţi, totuşi simultan i-am auzit vocea în
minte, foarte clar, spunându-mi că este bine că mă aflam
acolo şi că investigaţiile mele viitoare vor crea un lanţ
complex de cauzalităţi succesive care îi va ajuta mult pe cei
care vor avea puterea să înţeleagă.


Chiar şi pentru mine,
aceea era o experienţă extraordinară. Singurul moment pe
care nu l-am putut surprinde în proiecţiile temporale pe
care le-am făcut în acea perioadă a fost cel al „schimbării lâ
faţă". A fost acelaşi gen de blocaj temporal pe care nu l-am
putut depăşi.

Cezar tăcu brusc. Simţeam că, deşi mai erau multe alte
lucruri de povestit, totuşi el prefera să nu mi le spună
deocamdată. Ştiam că era necesară întotdeauna o anumită
gradare pentru a face posibilă asimilarea corectă a
elementelor povestirii; în plus, momentul
plecării se apropia şi noi încă nu ne odihniserăm. Eram
obosiţi, dar cu toate acestea aş fi vrut foarte mult să încerc
eu însumi senzaţia deplasării în timp, să mă conectez la
misterioasa instalaţie.

L-am văzut pe Cezar zâmbind uşor.

— Ţi-am spus că aveam de gând să-ţi propun această
experienţă foarte specială. Totuşi, în condiţia ta actuală, e
posibil să nu reuşeşti. Să vedem, depinde numai de tine, a
mai adăugat el, invitându-mă astfel să iau loc pe platforma
cilindrului.

Pasul în timp

M-am ridicat cu emoţie în picioare şi m-am îndreptat
spre cilindru. în mod ciudat, acum că ştiam ce urma să fac,
mişcările îmi deveniseră mai lente, iar inima îmi bătea sămi
spargă pieptul. Nu puteam nici să vorbesc. îmi simţeam
dinţii încleştaţi, iar în jurul capului parcă plutea un nor
apăsător de energie.

M-am aşezat cu greu pe platforma
îngustă, iar Cezar veni lângă mine pentru a-mi potrivi pe
frunte banda din metal cu cristale încrustate. îşi dădea prea
bine seama că eram foarte emoţionat şi chiar puţin speriat,
dar nu mi-a spus nimic. Căutam să-mi controlez şi să-mi
reglez respiraţia, concentrându-mă la suflul inspirat şi cel
expirat şi imaginându-mi cum acesta intră şi apoi iese din
corp pe coloană, prin creştetul capului.

In cameră era o linişte mormântală şi doar respiraţia
mea se mai auzea, la început relativ agitată,
apoi din ce în ce mai liniştită. M-am felicitat în gând pentru
că începusem de mai mult timp practica tehnicilor tibetane
din pergamentul pe care mi 1-a dăruit zeiţa Machandi; în
acele clipe ele şi-au dovedit cu prisosinţă utilitatea.
Sesizând faptul că am devenit relaxat, Cezar mi-a apropiat
încet banda tfietalică de frunte, reglând-o la înălţimea
capului meu.

Am apucat doar să gândesc că aceasta era
precum o diademă, când brusc am simţit cu claritate că
întregul trup îmi era învăluit de un val de energie foarte
plăcută, dar intensă. Am avut senzaţia certă că lumina din
jur scade în intensitate, iar conturul lucrurilor devine
oarecum ceţos.

Mijlocul frunţii mele a început să devină tot
mai fierbinte în timp ce gâtul mi se umfla, împiedicândumă
să respir. Am transpirat brusc şi am început să tremur de
efortul pe care îl făceam pentru a rezista. Cezar îmi scoase
banda metalică de pe cap.

— S-ar putea ca influxul energetic subtil să fie prea
puternic pentru tine, s-a justificat el. Trebuie să te linişteşti.
Nu am spus nimic, dar chiar înainte de a-mi ridica de
pe cap „diadema" simţisem un fel de uşurare, o curgere mai
normală a energiei. Acesta a fost motivul pentru care l-am
rugat pe Cezar după câteva minute, timp în care mi-am
revenit complet, să reluăm experienţa.

El mi-a aşezat pe
frunte banda cu cristale şi am simţit din nou acel val
specific de energie plăcută invadându-mi trupul, urmat de
strania percepţie a micşorării luminozităţii în cameră, însă
de această dată puteam să respir; puţin cam greu, dar totuşi
puteam să respir. în schimb, zona din mijlocul frunţii, acolo
unde unul dintre cristale îmi atingea pielea, aproape mă
frigea.

Eram însă decis să suport acea durere pentru a
continua experienţa. Nu puteam practic să mă gândesc la
nimic, din cauza senzaţiei de disconfort din gât şi a căldurii
pe care o simţeam la nivelul frunţii. Pe lângă acestea, am
început să simt cu îngrijorare cum apare şi se amplifică
treptat o senzaţie de greaţă căreia nu-i puteam face faţă. 0
clipă am fost cuprins de panică, dar am reuşit să mă controlez,
gândindu-mă că Cezar se afla lângă mine şi putea să
intervină oricând ar fi fost necesar.

Tocmai când gândeam
aceasta el îmi scoase din nou instalaţia din jurul capului.
Mă privea cumva amuzat, fără să-mi spună nimic. Iam
descris simptomele şi el a apreciat că se încadrează în
limitele fireşti, chiar dacă sunt neplăcute.

— Singurul dezavantaj este acela că, poate, nu vei
putea să experimentezi acum proiecţia în timp, mi-a spus
el.

Eram nevoit să recunosc că avea dreptate. Bănuiam că
nu putea fi chiar atât de simplu, dar nici nu mă înduram să
renunţ. De data aceasta am aşteptat ceva mai mult timp
pentru a mă linişti. După aproximativ un sfert de oră m-am
decis la o nouă încercare. Am parcurs aceleaşi etape şi
aceleaşi senzaţii, doar că acum respiram deja mai liber, iar
senzaţia de greaţă era doar vagă, fără să devină alarmantă.

Totuşi, eram incapabil să mă concentrez, fiind mai
mult preocupat să menţin o relativă stare de echilibru
interior, în speranţa că acele senzaţii neplăcute vor
dispărea. După câteva minute de agitaţie am luat însă ferm
hotărârea să mă abandonez energiei infuzate de cristalul
uriaş, indiferent de riscuri.

Mi-am dat seama că, dacă aş fi
continuat să rezist în acest fel, cel mai probabil e că n-aş fi
obţinut niciun rezultat. De aceea, am închis ochii şi mi-am
aţintit toată atenţia de care eram capabil în creştetul
capului.

Atunci s-a petrecut un fenomen ciudat: brusc,
ambientul a devenit negru, dar totuşi luminos. Nu ştiu prea
bine cum să descriu acea stare, dar senzaţia clară era totuşi
aceea că întunericul desăvârşit în care intrasem era în
acelaşi timp plin de lumină.

Aş putea spune că era un fel de
întuneric clar. Apoi am avut imediat senzaţia că alunec pe
un tobogan, dar nu în jos, ci în sus. Deşi sesizam toate
aceste stări, totuşi ştiam că gândirea mea era altfel, mai
complexă, în mai multe direcţii simultan. în timp ce mă
preocupau aceste observaţii şi senzaţii, auzeam din ce în ce
mai clar, venind de departe, o voce stranie, feminină, care
îmi suna foarte cunoscut. Inima a început să-mi bată
repede, pe măsură ce întunericul se disipa încet, lăsând să
se vadă interiorul peşterii din Tibet, în care fusesem cu un
an înainte.

M-am văzut pe mine însumi în momentul în care
Machandi îmi atingea gâtul şi fruntea şi am simţit cu atât
mai puternic emoţia şi starea inefabilă de care eram cuprins
atunci. Totuşi, fruntea parcă îmi luase foc, astfel încât
atenţia mea a scăzut, orientându-se spre locul durerii şi
atunci am constatat mai întâi o fluctuaţie în imagine, ca un fel de
bruiere, urmată de dispariţiea ei totală.

Am deschis ochii
oarecum buimac: eram tot acolo, în Camera Ocultă; Cezar
mă privea curios în lumina din jur, care era slabă ca
intensitate.

Am urmărit să mă adun şi să dau o anumită coerenţă
primei mele experienţe de deplasare în timp. Fără îndoială
că instalaţia a preluat şi a modulat temporal impresia cea
mai puternică din subconştientul meu, proiectându-mă cu
un an în urmă în locaţia respectivă.

Totul era atât de viu şi
de clar, chiar mai bogat în trăiri şi percepţii decât în
varianta fizică! Am închis din nou ochii încercând de
această dată să mă proiectez într-un moment temporal ales
de mine prin voinţă proprie. Căutam febril în minte un
astfel de reper, urmărind să-mi dau seama ce anume m-ar
putea interesa mai mult. Am sesizat că atunci spaţiul negru
din faţa ochilor „tremura" sau, mai bine zis, făcea valuri, iar
în anumite regiuni ale sale apăreau crâmpeie ininteligibile
de imagini, care mai apoi dispăreau într-o fracţiune de
secundă.

Simţeam cum fierbinţeala din frunte creşte din
nou tot mai mult astfel că, în disperare de cauză, am ales
din milioane de posibilităţi să mă proiectez în timpul
construcţiei tunelului secret de la Marea Piramidă către
Camera Ocultă.

Proiecţia temporală a fost instantanee,
foarte dură, ca un fel de „izbitură". Am văzut nişte lumini
orbitoare într-un spaţiu de secţiune triunghiulară, la fel cu
cea a tunelului văzut de noi în imaginile holografice ale
computerului lui Aiden.

Acolo exista un
dispozitiv complicat din care se emitea o rază laser sau de
altă natură, de culoare albastră, care tăia „roca" şi straturile
de sol cu foarte mare precizie. în jurul lui se aflau însă trei
fiinţe care mi-au provocat instantaneu o senzaţie de adâncă
repulsie; aveau aparenţă umană, dar cu toate acestea erau
mult diferite de noi.

Am fost atât de surprins de aspectul lor
şi mai ales de senzaţia empatică, profund nocivă, pe care
am resimţit-o în preajma lor, încât repulsia m-a proiectat
brusc înapoi în realitatea prezentă. Am deschis imediat
ochii şi mi-am scos banda de pe cap cu un gest spasmodic;
nu mai rezistam presiunii exercitate în frunte, care se
extinsese şi la nivelul ochilor.

Am coborât în sală şi am făcut câţiva paşi pentru a mă
linişti. Văzând agitaţia mea, Cezar mi-a respectat tăcerea.
La urma urmelor, aveam destul timp la dispoziţie, pe
drumul de întoarcere, pentru a-i povesti în amănunt
experienţa avută. Mi-am dat totuşi seama cât de important
este ca mintea să fie liniştită, stabilă şi ferm orientată.
Altfel, călătoria cu „maşina timpului" ar fi mereu o agitaţie
fără rost şi o experienţă fără finalitate.

Am strâns împreună cu Cezar ultimele lucruri şi am
împachetat totul în vehicule. Am mai privit o dată
misteriosul loc în care mă aflasem şi trăisem evenimente
uluitoare în decursul a mai puţin de douăzeci şi patru de
ore. Apoi i-am trezit pe cei trei colegi, deoarece trebuia să
ne încadrăm în programul stabilit pentru expediţie. După
alte câteva verificări, Cezar a sigilat Camera Ocultă,
închizând uşa enormă din piatră.

Am urcat tăcut în vehicul şi m-am gândit că mi-ar fi
plăcut să fiu atât de concentrat şi hotărât ca în acele clipe,
atunci când m-am conectat la instalaţia de deplasare în
timp. Nu puteam decât să sper că, urmând acest nou curs al
vieţii mele ca angajat al Departamentului Zero, voi avea
ulterior ocazia să mă perfecţionez şi să realizez proiecţii
temporale mult mai eficiente.

Cezar verifică legăturile video şi audio între cele trei
vehicule. Apoi, ca de obicei, mă privi întrebându-mă din
ochi dacă totul este în regulă. Am înclinat din cap,
afirmativ. Vehiculul se afundă cu viteză în spaţiul nebulos
al tunelului scăldat în lumină indigo, în timp ce eu mi-am
îndreptat gândurile spre misteriosul cristal rubiniu din
Camera Ocultă. Simţeam că într-un viitor nu prea
îndepărtat aveam să-1 revăd...

Cititi, Analizati, Concluzionati... Cu Totii Suntem Co-creatori In Acest Univers!